În urmă cu câțiva ani, am fost contactat de un potențial vânzător și chemat să văd o casă. Ceea ce e normal, și ca atare m-am dus. Ajuns acolo, am fost întâmpinat de un domn, foarte deschis și vorbăreț, dar și de o doamnă. Mi s-a prezentat casa. Am făcut turul. Am sesizat problemele. Am analizat soluțiile. Apoi, ne-am așezat în bucătărie, la discuție.
☕ O cafea, un ceai, o prăjitură. Un interviu de selecție, o solicitare de „de ce am alege să mergem mai departe cu tine”. O prezentare de servicii și o abordare:
„Astea sunt serviciile mele, asta mă diferențiază, așa vă pot ajuta. Dacă găsiți pe cineva care poate face aceleași lucruri și să garanteze aceleași rezultate, dar la un preț mai bun, mergeți mai departe cu acel agent”.
La două zile distanță, a sunat telefonul. Fusesem ales. Așa că am convenit să ne mai vedem o dată. Să definitivăm discuțiile, pentru că aveam nevoie de niște informații suplimentare, ca la rândul meu să știu dacă și eu aleg să mă implic.
❄️ Câteva zile mai târziu. Iarnă, înserat devreme, frig, întuneric. Următoarea întâlnire.
De obicei aici faci calificarea nevoilor, afli nu doar dacă omul vrea, ci și dacă poate și are nevoie să facă asta.
Așa că am intrat în discuții. Am pus întrebări. Am descoperit o casă cu actele făcute praf: cu structură parter în acte și parter și etaj în realitate, cu livingul pe plan unde acum era dormitorul, cu o bucătărie care era de fapt baie și cu un etaj care teoretic era pod, dar practic erau două dormitoare, o baie și o bucătărie. Iar bucătăria de la etaj era peste un garaj care lipsea complet din planuri. 📝🏚️
Ok, mi-am făcut un calcul. Timp, alergătură, stres. Pot să duc? Pot. Știu ce și cum trebuie făcut? Știu. Vreau să fac asta? Well, vreau, dar doar dacă știu sigur că există o motivație clară de vânzare, ca să nu mă chinui să rezolv actele ca pe urmă să se modifice planul de vânzare. Și, mai ales, hai să mă asigur că onorariul rezultat este unul de natură a răsplăti cele câteva luni de chin juridic și birocratic ce urmează.
Am făcut ce face orice om de vânzări: am început să pun întrebări. Nu direct, nu intruziv, ci pe calea unui dialog natural, cu doi vânzători, soț și soție, stând toți la o cafea, o țigară, o consfătuire.
Am plecat de la clasicul: „Ce veți face după ce finalizăm vânzarea? Vă relocați în altă zonă, în alt oraș, rămâneți în București?”.
🚩 Primul semn de îngrijorare: fiecare părea că are un alt răspuns. El era evaziv, ea era decisă. El era pe principiul „Hai să vindem întâi și vedem pe unde”. Ea era pe principiul „După ce vindem, ne plătim datoriile și cu partea care îmi rămâne mă mut în chirie”.
Așa am ajuns la „pare că aveți planuri diferite, fiecare cu drumul lui”. Și de aici a început partea interesantă. Mult mai interesantă.
Ea avea o fiică. Majoră. Din altă relație. Fiica locuia cu ei, împreună cu iubitul. Dar cei tineri aveau planuri de relocare în alt oraș. Ea urma să folosească o parte din bani să le ofere tinerilor șansa de a-și plăti avansul la un credit de achiziție în Constanța. Iar cu ce mai rămânea, chirie pentru ea.
El voia să vândă. Nu era interesat de ce urmează. Importantă era vânzarea.
Când ajungi aici, începi să te preocupi. Ai doi vânzători. Ai o vânzare de gestionat și o investiție de făcut. Dacă îți scapă detalii, riști să muncești degeaba. Așa că am intrat și mai tare în discuție. Am „forțat”.
Și „i-am deschis”. 🗣️
12 ani împreună. Dar fără „patalama”. O viață frumoasă, ani minunați. Distracție. Armonie. Apoi a venit pandemia. Izolare. El, pentru că ăsta îi era jobul, obișnuia să fie mereu plecat. Ea, pentru că ăsta îi era jobul, mereu remote, de acasă.
El, mereu plecat, după 2-3 ani de pandemie, a început să vadă viața într-un fel. Ea, după 2-3 ani de stat în casă, s-a plafonat, s-a închis, s-a izolat.
Au început să apară problemele de comunicare. Perspective diferite asupra vieții. Certuri. Gânduri.
Apoi, într-o zi, el i-a spus adevărul: S-a plictisit. De ea. Dar și de ei. De viața lor. De cercul în care păreau să se învârtă.
El, mereu plecat, vedea viața ca pe ceva ce trebuia trăit.
Ea, mereu acasă, vedea viața monotonă.
El voia altceva. Ea nu voia să-l piardă.
El voia să vândă casa și să-și vadă de viață.
Ea voia să vândă casa, să-și pună la adăpost copilul și apoi să încerce să-și salveze căsnicia.
I-am ascultat. I-am înțeles. Am început colaborarea. 🤝
O săptămână. Două. Trei întâlniri. Patru întâlniri. Ba era el acasă, ba era ea acasă. Apoi, într-o seară, erau amândoi. Fiica și iubitul ei nu erau. Era frig afară, dar în bucătărie era o căldură plăcută. O sobă cu godin pe lemne (unii știți ce spun). 🔥
În cuptor se cocea o plăcintă. Pe masă era o sticlă de vin, una de suc, scrumiera, țigările. Ne-am așezat să vorbim.
Ne cunoșteam deja de ceva timp. Și, cumva, au simțit ei că sunt omul potrivit cu care să discute. Căruia să i se destăinuie. Discuția a început ușor. Despre familii, relații, căsnicie. De când sunt căsătorit, cum e la noi, că uite, la ei e cum e...
Acum, pe mine dacă mă pui să vorbesc de familie, timp să ai tu să mă asculți! Așa că am vorbit. Mult. Iar ei au ascultat. Au dat din cap aprobator de câteva ori. Au pus mici întrebări pe parcurs. Iar când m-am oprit, ea a zis:
— Daniel, ce ar spune soția ta, dacă te-ai duce într-o seară acasă și i-ai spune că... relația voastră e monotonă, că te simți irosit și plictisit, și că simți nevoia să mai ai pe cineva în viața ta?!?! 🤯
[Va urma. Fii pe fază mâine pentru Partea a 2-a, unde dialogul ia o întorsătură pe care nici cel mai creativ scenarist nu ar fi putut-o anticipa!]
