📢 Partea a 2-a:
Ieri v-am lăsat în suspans exact în momentul în care o discuție despre acte imobiliare, la un pahar de suc și o felie de plăcintă caldă, s-a transformat brusc într-o întrebare șocantă. ⚡
Eram în bucătăria clienților mei, așezat la masă, când soția m-a întrebat cum ar reacționa nevasta mea dacă aș aduce acasă „pe altcineva”. Dacă ați ratat prima parte, o găsiți pe profilul meu.
Dacă sunteți gata pentru dramă, tensiune și o lecție de viață... citiți deznodământul! 👇
〰️〰️〰️
N-am apucat nici să respir, darămite să înțeleg sau să răspund, că el a intervenit precipitat:
— Stai așa! Nu ești corectă! Știi bine că nu e așa! Nu asta am zis că vreau! Nu denatura!
— Bine! Bine... Daniel, reformulez, a continuat ea. Ție ți se pare ok ca un bărbat să vină acasă și să-i spună soției că vrea să mai aducă acasă o femeie?!?! Că vrea să mai aibă pe cineva în plus în relație?!?!
Iarăși, eram confuz. Țineam în mână o țigară aprinsă, care se stinsese de când uitasem să trag din ea. Nu știam dacă ce aud e real sau imaginația îmi joacă feste. În mintea mea era ceva de genul: „E clar, ai pățit ceva, te-ai lovit la cap, ai vedenii, auzi prostii. Dacă deschizi gura acum, o faci de oaie!”. 🤦♂️
Așa că am tăcut, privind în gol cu ochii spre ușa cuptorului unde plăcinta creștea la căldură. Geamul cuptorului se aburea. Mintea mea la fel. Apoi am auzit:
— Daniel, vrei un pahar cu apă? a întrebat ea.
— Mai bine îți dau un whiskey! a exclamat el. Am unul bun, mă duc să aduc!
Am revenit cu mintea prezentă printre ei. I-am privit pe rând, așteptând să mai zică ceva. Să mă asigur că ce am auzit nu era un efect secundar de la vreun medicament.
— O să vreau niște apă, mulțumesc! 💧
Ea mi-a adus paharul. Am băut. Tot. Și cred că eram puțin roșu la față, pentru că s-a oferit să deschidă ușa care dădea spre terasă. Am tras câteva guri proaspete de aer rece. Am respirat, mi-am întors privirea și am continuat:
— Așa... ziceam de acte, că după ce vine expertiza MLPAT, o să depunem la primărie...
De data asta, au rămas ei perplecși! M-au lăsat să continui, m-au ascultat, m-au aprobat. Apoi, cronometrul de la cuptor a anunțat că plăcinta e gata. Ea a pus tava pe aragaz, el și-a rulat o țigară din tutun, iar eu m-am ridicat, cu gândul să plec. 🏃♂️
— Cum să pleci, Daniel! a exclamat ea. E gata plăcinta. Te rog, trebuie să încerci. Ca să-mi spui dacă e mai bună decât a soției tale! Că uite, „domnului” nu îi mai place plăcinta făcută de mine...
— Arată bine, dar eu nu prea mănânc la ora asta... cred că o să plec...
— Nu se poate! Trebuie să guști, Daniel! Măcar puțin...
Am rămas. În fața mea a apărut o farfurie cu plăcintă. M-am uitat la ea și am gândit: gust, laud plăcinta, mă scuz că sunt full și plec. 🥧 Dar în timp ce luam prima îmbucătură...
— Deci Daniel, după părerea ta, crezi că e ok să mai ai și pe altcineva în relație? Soția ta ar accepta?!?
Vorbele ei mi-au oprit plăcinta în gât! Credeam că am trecut peste.
— Lasă-l pe Daniel să mănânce! a urlat el. Și încă o dată: nu denatura lucrurile! Că eu n-am zis că trebuie să fie neapărat o femeie! Sau doar una...
Aș vrea să vă văd pe voi mâncând o plăcintă în timp ce ascultați dialogul ăsta. N-am înghițit în viața mea o plăcintă mai cu noduri.
— Bine! Bine... fie! Daniel, ție cum ți s-ar părea mai ok, acum că ne cunoști? Ne-ai vedea implicând o a treia persoană în relația noastră? Și crezi că ar trebui să fie femeie sau bărbat?!?!
Daniel ar fi vrut în momentul ăla să implice în relație o distanță regulamentară de câteva străzi. Doar că Daniel e masochist. Situațiile de genul ăsta îl și chinuie, dar îi și plac. Provocările zic, nu la ce vă gândiți voi! Așa că Daniel a grăit:
— Stați puțin să termin plăcinta. Apropo, foarte bună. După, o să iau puțin din whiskey-ul ăla și discutăm. 🥃
Mestecatul plăcintei îmi dădea timp să gândesc și să analizez. După ce am luat o gură de apă și mi-am aprins o țigară, am zis în gândul meu: Vreți spectacol? Vă dau spectacol.
— Așa... dragilor... sesizez că avem o situație aici. Și tind să cred că ne va impacta procesul de vânzare. Haideți să vedem exact ce vă macină. Cine vrea să înceapă?!?!
Fața ei s-a luminat:
— Ei bine, Daniel, povestea este că domnul, după 12 ani de relație, a ajuns la concluzia că nu mai e fericit în patul conjugal. Vrea „diversitate”. Și a venit direct și mi-a zis că ar trebui să mai implicăm pe altcineva în relația noastră! Ce zici de asta!?!
Eu aș fi zis, dar n-am avut loc de el:
— Eu n-am zis că trebuie să fie o ea! Eu am zis să mai fie cineva... să fie mai colorat totul... mai diferit!
— Și cum zici tu să facem asta, dragule? Să aduci un prieten acasă și eu să... cu el?!?!
— Dar nu trebuie să fie neapărat un prieten de-ai mei...!!! s-a apărat el.
— Dar de-ai cui?!? Că eu prieteni nu am, eu stau toată ziua în casă!
— N-ai prieteni că nu vrei! Când zic să invităm niște colegi la noi, cu soțiile, să bem ceva, să ne simțim bine, găsești scuze!
— Păi normal! Că mă gândesc că la ce ai în cap...
— Iar exagerezi! „Să ne simțim bine” nu înseamnă doar ce te gândești tu. Înseamnă să bem ceva, să jucăm o carte... Dar, după, dacă avem vreun gând și vrem să mergem mai departe... doar dacă vrei tu! Altfel, nu!
— Na, Daniel, na!! Îl auzi?!?! Adică el îmi zice că vine cu prieteni acasă, ca pe urmă să facă orgie, și tot eu sunt nebună!
— Păi ești nebună!!! a țipat el. N-am zis că fac asta special! Am zis că dacă și tu vrei! De aia și vreau să ne despărțim! Să nu te simți obligată să faci ceva ce nu vrei!
Deja începusem să mă gândesc dacă s-o iau pe scări sau direct pe balcon în jos. 🚪💨
După șoc... îți aduni puterile. Tragi aer în piept și revii în rol.
— Dragilor! Am dedus că avem o situație dincolo de vânzarea casei. Dragul meu, ai cuvântul! Care e situația reală?
El m-a privit parcă ușurat:
— Daniel, noi suntem împreună de 12 ani. Am trăit momente frumoase, ne-am simțit bine. Dar anii ăștia ne-au schimbat. Simt că viața se scurge rapid și n-o mai trăim. Vin seara acasă și simt că nu e locul meu aici. E a mea casa, dar nu e pentru mine. La fel și viața mea...
— Pot înțelege monotonia, i-am răspuns. Dar de aici și până la ce ați menționat voi...
Au tăcut amândoi. Apoi el a continuat, privind în pământ:
— Daniel, între noi e o diferență de vârstă. Ea e cu 7 ani mai mare. Când ne-am cunoscut eu aveam 29 de ani, ea 36. Ea era visul oricărui bărbat. Eu eram în cea mai bună perioadă a mea, femeile mă curtau, dovada că tot ea m-a abordat. Am avut 12 ani frumoși, cu nebunii, trăiam liberi într-o țară străină.
Dar ne-am întors în România. A apărut fiica ei. M-am trezit deodată pus în situația de a oferi un cămin, de a trece la viața de „familist”. La început a fost ok. Dar eu sunt aventuros! Mie îmi place viața! Ea s-a schimbat. Ea nu vrea petreceri. Ea zice mereu că avem cheltuieli, că trebuie să-i luăm fetei casă... Eu ies pe stradă, văd cum mă privesc femeile, ca atunci când aveam 29 de ani. Și mi s-a făcut dor. Aș vrea să mă întorc la obiceiurile vechi. Dar nu vreau s-o pierd! Așa că i-am propus să facem asta împreună! De ce nu?!
Fața ei se schimonosea de durere la fiecare cuvânt. Când el a terminat, a urmat ea, cu o voce stinsă:
— Când l-am cunoscut, eram încă „rebelă”. Trăiam viața, încercând din răsputeri să uit că undeva, am lăsat un copil în grija părinților. Mă uram pentru asta, dar credeam că dacă uit de ea, îi va fi mai bine. Eram tânără și făceam cele mai proaste alegeri doar ca să demonstrez că „sunt puternică” și că încalc regulile.
Dar timpul a trecut. M-am maturizat. Am început să îmi doresc o familie, un cămin. Obosisem să „trăiesc”. De asta am adus-o pe fiica mea înapoi în viața mea. Doar atunci s-a umplut cu adevărat golul pe care încercam să-l umplu cu alte prostii. Și, sinceră să fiu, Daniel, eu am fost fericită anii ăștia. Am crezut că și el e. Că viața de familie îl împlinește. Se pare însă că el încă vrea să trăiască în trecut. Că nu vrea să se maturizeze...
S-a oprit, cu ochii în lacrimi. Apoi a izbucnit din nou:
— Inițial am crezut că e o toană. Am încercat să-l ajut, să-i dau motive să se simtă iar tânăr. Dar el a înțeles că și eu îmi doresc să mă întorc la „viața aia frumoasă”. În timp ce el îmi spunea cât de mișto era pe vremuri, eu auzeam doar cât de trist și nefericit e el astăzi cu mine. Apoi a venit acasă cu liste! Cu propuneri! Cu nume de bărbați și femei! A ajuns să insiste să se mute fiica mea din casă ca să-și poată face el meandrele!
I-a aruncat o privire plină de ură.
— Stai puțin doamna mea! a sărit el. Eu am fost sincer și onest cu tine! Am zis: vreau să fac asta cu tine, nu singur! Și e normal ca fata să se mute, e mare, are propria ei relație, se va căsători curând! În plus, cineva trebuie să se mute. Și doar nu mă mut eu...
— TU ai nevoie! TU! Nu NOI!!! a urlat ea.
— Zi tu, Daniel, a continuat el. Greșesc că sunt onest cu ea? Că îi spun adevărul?
— Stați puțin... să recapitulam! am intervenit eu, încercând să calmez furtuna. 🛑 Tu, draga mea, ai trecut la următorul nivel al vieții, al maturizării, în timp ce tu, dragul meu, ești încă ancorat în trecut și tânjești după tinerețe. Pare că amândoi ați vrea să continuați relația, dar cu reguli complet diferite. Vindeți casa, pleacă fata, împărțiți banii. Voi ce faceți în continuare?!?
Asta i-a trezit pe amândoi.
— Mie mi-e indiferent, a zis el. Casa asta e a mea, făcută din banii mei. Dar o împărțim, că așa e corect. Dacă doamna vrea să vină cu mine... eu cred că putem fi fericiți. Dacă se încăpățânează, e fix alegerea ei!
— Sincer, nu știu ce va fi, a oftat ea. O zic acum, să audă și el: Eu îl iubesc. Știu că și el mă iubește! Dar e bolnav!
— Nu sunt bolnav! a izbucnit el din nou. Pentru că-mi asum cine sunt?! Că vreau să trăiesc?! Și tu ești la fel ca mine, doar că ai mimat că ești fericită! Ai făcut tot circul ăsta ca să te speli de păcatele abandonului copilului! Gata, copilul pleacă, putem să ne trăim viața!
Limitele mele fuseseră depășite. 🚫
— Oameni buni! Mă opresc aici. Aveți lucruri grele de lămurit, dar care nu mă privesc. Faptul că v-ați deschis față de mine mă onorează, dar rolul meu este altul. Rămâneți să vă clarificați. Dați-mi un semn când vreți să ne ocupăm de vânzarea casei!
Am ieșit, am coborât scările și am fugit efectiv pe poartă.
Au trecut luni. A venit primăvara. Ajunsesem să sper că n-o să mai sune telefonul. Din direcția aia. Într-o zi însă, a sunat el:
— Știu că nu vrei să te ocupi de vânzare. Dar măcar mă ajuți cu actele? Am un cumpărător interesat. Am luat un avans...
Ne-am întâlnit. Fata se mutase în chirie. Ei își cumpărau cu banii ce le rămâneau un apartament nou, împreună. Când i-am dat dosarul, privirea îi era în pământ.
— Nu vă supărați pe mine, i-am zis zâmbind amar, dar situația voastră e una pe care eu... nu o duc! Nu vă judec, pe niciunul, nu e rolul meu, dar nu mă bag.
A zâmbit și el, ușurat parcă.
— Apreciez asta. Am apreciat și atunci seara că nu ne-ai ținut predici. Habar n-am de ce ne-am descărcat fix la tine... dar aveam nevoie.
Ne-am strâns mâinile. Le-am urat să fie fericiți. Amândoi. Indiferent ce înseamnă asta.
Știu că s-a vândut casa și au plecat. Unde, cum, dacă sunt fericiți? Mă tem să aflu. Uneori, e mai bine să nu știi. Te lasă să crezi că totul e bine.
Sunt Daniel Dobre. Agent imobiliar. Psiholog de cupluri uneori. 💼
„Diferența dintre un psiholog și agentul imobiliar, e că agentul imobiliar îți vinde și casa. Psihologul, nu.”
Fraza asta am scris-o pe profilul meu de Facebook exact după ce am pus pe hârtie amintirea asta. A fost concluzia la care am ajuns atunci. Și a rămas la fel de adevărată și azi.
