Dependența de trecut

Bun găsit! Suntem în 2025, iar acesta e primul articol pe blog din acest an — și, culmea, primul după mai bine de un an de pauză.

De ce pauza? Pentru că ultimii ani au însemnat o avalanșă de conținut video și, o vreme, am crezut că „era scrisului" a apus — că nimeni nu mai are răbdare să citească. Și da, în mare măsură, așa a fost: oamenii au ales video. Doar că simt tot mai mult că vorbele înșirate „pe hârtie" revin. Că oamenii caută din nou substanță, în locul divertismentului. Așa că revin și eu la obiceiuri vechi.

De data asta scriu despre path dependence — dependența de cale. Despre obișnuință și consecințele ei.

Mi-a atras atenția zilele trecute o imagine dintr-una din zonele afectate de incendiile din California: o SINGURĂ casă rămasă în picioare, neatinsă, în timp ce focul mistuise tot în jur. În iadul dezlănțuit din L.A., o proprietate rămâne întreagă, locuibilă, aproape intactă.

După cum știți, americanii sunt mari fani ai caselor din lemn. Fie că vorbim de o căsuță de periferie sau de conacele de pe dealurile Hollywood-ului, elementul comun e lemnul. Tratat ignifug, cu caracteristici anti-foc, dar… tot lemn. Și, într-un incendiu ca cel din ianuarie, lemnul face ce știe mai bine: arde.

Incendiile de vegetație sunt deja o rutină în State. De fiecare dată m-am întrebat: de ce își tot fac casele din lemn? Apare un incendiu, ard casele. Vine o tornadă, le „zboară" casele. E sezonul uraganelor, le „mută" casele în alt oraș. Și, după fiecare urgie, oamenii își reconstruiesc casele — tot din lemn. Parcă o fac special.

M-am gândit că există explicații care țin de costuri: o fi mai ieftin să-ți construiești casa de cinci ori dintr-un lemn decât o dată și bine, din cărămidă, beton și fier. Am analizat și varianta „structura din lemn e mai elastică, iar California e zonă seismică". Doar că mania asta cu lemnul e valabilă în toate statele, nu doar în California.

Azi am dat însă de o explicație la care nu mă așteptam. Pornind de la aceeași imagine, autorul unui material observa că toate casele mistuite erau din lemn, iar cele rămase în picioare — din cărămidă, beton, fier. Și avea o explicație: e o chestiune de obișnuință. Path dependence.

Iată o definiție: dependența proceselor decizionale viitoare de cele care au avut loc în trecut. Mai pe larg: alegerile făcute la un moment dat pot pune în mișcare un anumit curs, care afectează alegeri mult mai târzii. Un fel de inerție istorică — alegerile timpurii limitează gama de alegeri viitoare, reproducând aranjamentele deja stabilite.

Practic, americanii continuă să-și construiască casele din lemn pentru că… așa au fost obișnuiți. Când s-a dezvoltat America, de la preerie la metropolă, oamenii au ales lemnul: îl găseai la tot pasul, era ieftin, ușor de folosit. De aici au urmat alte decizii: au apărut gatere, tâmplăria a devenit o artă, s-au ridicat fabrici de structuri ușoare, facultățile de construcții și-au axat programa pe lemn. An după an, calea aleasă a dus la „dependența de cale". O decizie inițială s-a transformat în rutină, iar rutina a creat strategii complementare. Astăzi, americanii sunt dependenți fix de această cale.

Cum se manifestă? În curând, incendiile din L.A. se vor stinge. Mii de case vor trebui refăcute de la zero. O casă convențională, din lemn, e gata în cel mult trei luni — există forță de muncă specializată, materie primă, capacitate de producție. Te-ai gândi că, după una ca asta, ai vrea o casă din cărămidă și beton, „să reziste". Dar e complicat: nu ai materiale, arhitecții care proiectează așa ceva sunt supraaglomerați, urbanismul nu știe sigur cum să-ți dea aprobare. Cam în doi-trei ani e gata. Și mai e ceva: ce vor zice vecinii? Că vrei să fii „mai răsărit"? Că „that's not the american way"?

Pentru că există o „dependență de cale" — pentru că suntem obișnuiți să facem lucrurile într-un anumit fel și pentru că tot ce e în jur ne împinge spre un tipar — alegem, de cele mai multe ori, aceeași soluție pe care am mai ales-o și înainte, sau pe care au ales-o cei dinaintea noastră.

Și acasă e la fel. Ne plângem mereu că „țara asta nu dă înainte", dar, de 30 de ani, votăm constant aceleași idei. Avem un tipar întipărit: alegem des „calea cea grea", preferăm „să ne chinuim cum știm" în loc să căutăm soluții alternative și mai bune.

Dar să ajungem unde ne doare: la imobiliare.

România lui 2025 e țara unde coexistă două sisteme: intermedierea și reprezentarea exclusivă. Deși reprezentarea exclusivă are beneficii majore pentru toate cele trei părți dintr-o tranzacție, majoritatea „actorilor" — vânzător, cumpărător, agent — aleg în continuare sistemul clasic.

Și nu te poți opri să nu te întrebi: de ce fac oamenii asta? Răspunsul e același: path dependence. Puterea obișnuinței. Calea bătătorită. „Nu e bine cum zici tu, e bine cum știu eu că se face."

Încearcă tu, cititorule, să schimbi convingeri în jurul tău. O să vezi ce înseamnă. După ani în care românii au fost învățați că imobiliarele se fac într-un anumit fel, vine azi o mână de agenți să le spună că tot ce știu e greșit și că există o soluție mai bună. Rezistența e enormă. Nu pentru că oamenii ar înțelege mai bine intermedierea, ci pentru că sunt mai familiarizați cu ea. „Le sună cunoscut." Și vecina face la fel, și colegul de birou, și vărul Vasile. Toată lumea o face. Și o face la fel.

Ăsta e și motivul pentru care puțini agenți din România au ales acest mod de lucru: înainte să lupte pentru vânzarea unei proprietăți, agentul de reprezentare are de dus o luptă inițială de schimbare de mentalitate — a vânzătorului și a cumpărătorului. Iar la final, după două bătălii câștigate, e plătit o singură dată.

Avem o soluție pentru o piață imobiliară modernă, transparentă, onestă. Cu toate astea, peste 80% dintre cei care alcătuiesc piața o evită. O neagă. O denigrează chiar. De ce? Din obișnuință. Pentru că nu face parte din „calea bătută" de predecesori.